După înmulţirea pâinilor, Isus le cere ucenicilor să se îmbarce. De ce? Evanghelistul Marcu nu dă explicații, însă Ioan o face. După ce au mâncat şi s-au săturat, mulţimile voiau să-l facă rege pe Isus (In 6,14-15). Această hotărâre a mulţimii era o ispită atât pentru Isus cât şi pentru discipoli. De aceea Isus le cere să plece.

Marcu descrie ca un artist evenimentele. Pe de o parte, Isus se suie pe munte ca să se roage, pe de altă parte, ucenicii merg spre mare şi se îmbarcă. Pare un cadru simbolic ce anticipă viitorul: Cristos se înalţă la cer, iar ucenicii rămân în mijlocul contradicţiilor vieţii, în barca fragilă a primei comunităţi creştine.

Era noapte. Erau în barcă şi încercau să înainteze, însă vântul le era potrivnic. Era noapte, între 3 şi 6. Comunitatea din timpul lui Marcu era ca acei ucenici. Noapte. Vânt potrivnic. Isus părea absent. Dar el era prezent şi se apropia de ei, iar ei, ca şi ucenicii de la Emaus, nu l-au recunoscut. În timpul sfântului Marcu, în jurul anului 70, bărcuţa comunităţii creştine se lupta cu vântul potrivnic ce venea fie din partea iudeilor convertiţi care doreau să reducă misterul lui Cristos doar la împlinirea profeţiilor din Vechiul Testament, fie din partea păgânilor care considerau că era posibilă o alianţă dintre creştinism şi Imperiu. Marcu încearcă să îi ajute pe creştini să respecte misterul lui Cristos şi să nu-l reducă la propriile dorinţe şi idei.

„Isus le-a vorbit: Curaj! Eu sunt; nu vă temeţi! S-a suit la ei în luntre şi vântul s-a potolit”. Oricât de puternice ar fi valurile ce ameninţă barca vieţii tale, oricât de puternic ar fi vântul, Cristos îţi spune şi ţie: „Curaj! Nu te teme!” Atunci când îl ai pe Isus în barcă, vântul se linişteşte şi pacea coboară în inima ta.

Pr. Iulian Robu