Întâmpinarea DomnuluiÎn evanghelia acestei frumoase sărbători, sfântul evanghelist Luca ne descrie o minunată tradiţie iudaică. Conform preceptelor religioase, sfânta Maria trebuia să se purifice după ce a născut şi apoi să i-l ofere lui Dumnezeu pe fiul său primul-născut, şi să-l primească înapoi în schimbul unui sacrificiu la templu. Prin acest obicei se amintea că Dumnezeu este stăpânul vieţii, pe care noi o primim ca pe o mare binecuvântare.


Maria şi Iosif, conform obiceiului, s-au dus la templu. Un drum lung, căldură şi oboseală, bucuria de a vedea cetatea sfântă şi turnul templului… Şi acolo, în templu, întâlnirea cu mulţi alţi părinţi care trăiau aceeaşi emoţie…. Împlinind această lege, Maria şi Iosif arată că cunoşteau religia şi o trăiau. Erau ascultători faţă de Dumnezeu şi găseau în el forţa pentru a trăi fericiţi şi în pace cu toţi.
Totuşi, în acea zi, s-a întâmplat ceva ce nu era prescris şi nu făcea parte din tradiţia iudaică. Duhul Sfânt a vorbit prin bătrânul Simeon. Şi ce se întâmplă când Duhul vorbeşte? Se simte prezenţa lui Dumnezeu. Inima tresare. Se trăieşte bucuria mântuirii. Ochii văd, urechile aud şi gura cântă lauda lui Dumnezeu. Pacea inundă întreaga fiinţă. Bătrânul Simeon s-a lăsat pătruns de Duh şi a dat mărturia proprie: „Ochii mei obosiţi văd lumina neamurilor, slava lui Israel şi pe Mântuitorul tuturor”.
Cine era Simeon? Un om în vârstă, care i-a văzut pe mulţi trecând pe la templu. Un om care îl aştepta pe Mântuitorul de ani de zile. Acum era obosit şi resemnat, aşa cum doar vârstnicii pot fi. Dar iată că acea tânără familie îl atrage şi îl nelinişteşte în mod deosebit. „Dar dacă Mesia ar veni altfel decât îl aşteptăm noi cu tunete şi fulgere, lovindu-i pe duşmani? Dacă Mesia ar veni în obişnuinţa cotidiană, ca un sărac printre cei săraci, ca un om printre oameni?” Simeon reflectează. Nu înţelege întrutotul. Închide ochii şi intuieşte. Simte Duhul atingându-i inima şi mintea. O lacrimă îi iese din ochii săi obosiţi. Vede ceea ce alţii nu pot vedea: lumina care iluminează Istoria, pe Isus.
Maria şi Iosif nu mai puteau de uimire. Cât de mare este copilaşul pe care îl ţin în braţe! Este Fiul lui Dumnezeu.
Întâmplări asemănătoare s-au petrecut şi la botezul nostru. Mama şi tata ne-au adus la biserică, am fost însemnaţi cu semnul lui Cristos şi am fost prezentaţi comunităţii. Am devenit temple ale Duhului Sfânt şi moştenitori ai vieţii veşnice.
Sigur vă doriţi să aveţi copii binecuvântaţi de Dumnezeu. Sigur vă doriţi ca fiii dumneavoastră să primească o moştenire mai mare decât o bucată de pământ sau un pumn de euro. Este moştenirea credinţei. Vă doriţi ca fiii dumneavoastră să aibă eroi pe care să îi admire, dar ştiţi că Isus este mai mult decât un erou; el este un model de viaţă. Dar permiteţi-mi să vă spun că în familiile noastre există mame ca Maria dar mai puţini taţi precum Iosif. Bărbaţii au ocupaţiile lor: munca, pescuitul, sportul etc. Familia creştină are nevoie şi de mame dar şi de taţi credincioşi, pentru ca lumina credinţei să coboare din ambele direcţii.
Dragi părinţi, cereţi mai mult pentru fiii dumneavoastră! Cereţi mai mult de la voi înşivă! Puneţi în desaga copiilor credinţa şi rugăciunea, pentru că acestea sunt cele mai mari comori. Cum să transmitem aceste comori? Venind la biserică. A veni la templu, la biserică, înseamnă să respiri un alt aer, să dai sens tumultului cotidian, înseamnă să celebrezi că noi suntem mai mult decât materie; să celebrezi faptul că noi că venim de la Dumnezeu şi mergem spre el.



Pr. Iulian Robu