În luna august, curtea aeroportului devine o imensă sală de aşteptare…

De acea dată, lângă mine stătea o doamnă în vârstă, care ţinea de mână un băieţel proaspăt pieptănat. Grozav trebuie să fi fost gustul acadelei, de vreme ce micuţul era hipnotizat de savoarea ei. Cu ambele mâini, propti beţişorul portocaliu şi cu toată puterea extrăgea dulceaţa ispititoare.

Pe cerul senin al serii îşi făcu apariţia gigantica pasăre de fier, vehiculul speranţelor multora în ultimii ani. Toţi priveau spre avion, ca la o zburătoare de pradă de la care aşteptau domesticirea.

– Uite, Mihăiţă, aterizează avionul, spuse bunicuţa, arătând spre cer. Vine mami acasă. Nu te minte. Anul trecut nu a putut veni, dar de data asta sigur ajunge.

 

Cu un gest grăbit şi exact, îşi aranjă baticul nou, colorat, lăsând să se vadă o şuviţă din părul ei nins şi curat. Am simţit toată emoţia mâinilor ei muncite, ce verificau năsturaşi cămăşii copilului şi îi ştergeau faţa îndulcită.

Cu o simetrie perfectă, bujori vii şi-au deschis petalele pe obrajii fierbinţi ai micuţului. Dezinteresul lui cuminte de până atunci au lăsat loc unei bucurii trepidante, ce m-a atins şi pe mine. Privirea duioasă a copilului s-a lipit la comandă de uşa de termopan de la ieşire, care de altfel a confiscat atenţia tuturor.

– Mihăiţă, să nu uiţi ce te-am învăţat. Să o îmbrăţişezi pe mami şi să îi dai un pupic.

– Da, buni. Nu mă mai bate la cap.

Aşteptarea a mai durat câteva minute. O veşnicie, pentru cei de faţă. Priveam în jurul meu femei cu copii în braţe, bunicuţe cu lacrimi în ochi, tineri aşteptându-şi prietenii.

Dintre toţi, Mihăiţă s-a aşezat involuntar sub lupa atenţiei mele. Copilul nu avea mai mult de cinci ani. Purta blugi de firmă şi o cămaşă creponată. Pe năsuc i se putea vedea cicatricea nevinovată a unei năzbâtii de la grădiniţă. Urechile împurpurate aduceau a doi boboci de trandafiri. Cu mâinile avea o problemă, nu ştia ce să facă cu ele, cum să le ţină.

Dintr-o dată, uşa s-a deschis şi oameni încărcaţi cu bagaje au ieşit în grabă. În gesturile lor citeam eliberarea pe care o trăiau, simţindu-se cu picioarele pe pământul în care s-au născut şi în care au crescut. Îmbrăţişările aveau ceva voluptuos în ele, iar cei îmbrăţişaţi nu mai voiau să-şi dea drumul. În jurul nou-veniţilor se formau spontan ciorchine umane, bob lângă bob.

– Mihăiţă, uite-o pe mami, exclamă bunica, îl ghionti pe copilaş şi îl împinse în faţă. Mai mult din inerţie, băieţelul a făcut câţiva paşi şi s-a oprit nehotărât. Emoţionat peste puterile sale, s-a întors spre bunica şi, cu o urmă de voce, i-a adresat cea mai grea întrebare pe care a conceput-o el vreodată:

– Ea… ea e mami? Nu cred că…

Nu a apucat să mai zică ceva, că două braţe calde l-au ridicat şi l-au capturat într-o îmbrăţişare dureros de dulce. Era mami. Nu o recunoscuse. Nu şi-o imagina aşa. Pe ecranul laptop-ului era mai mică, avea părul despletit şi nu o văzuse niciodată aşa de fericită. Dar sigur era ea, mami. Lacrimile ei se uneau cu cele ale copilului. Şi în acea clipită, lumea se opri în loc. Erau doar ei. Şi cerul deasupra lor. Şi în inima lor.

Femeia şoptea ceva de neînţeles. Doar Mihăiţă ar fi putut să traducă…

Copilul ei crescuse. Privirea lui avea ceva grav în ea, diferit de cum îl văzuse în poze. Ochii i-au devenit pătrunzători şi zâmbetul mai copt.

– Mami, să nu mai pleci, a rostit Mihăiţă, ca pe o iaculatorie imperativă.

Târziu şi-au dat drumul. Abia atunci femeia o observă pe bunicuţa care îşi strângea lacrimile într-o batistă. Bătrâna compusese altfel scenariul întâlnirii dintre nepoţel şi fiică, dar a fost bine şi aşa. Femeia mai tânără, peste care anii parcă nu au mai trecut, îi sărută obrajii umezi şi mâinile ce i-au păzit copilul de rele.

Pr. Iulian Robu