„Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire” (Mt 5,7)

Preaiubiţi tineri,

Am ajuns la ultima etapă a pelerinajului nostru la Cracovia, unde anul viitor, în luna iulie, vom celebra împreună a XXXI-a Zi Mondială a Tineretului. În drumul nostru lung şi angajant suntem conduşi de cuvintele lui Isus luate din „predica de pe munte”. Am început acest parcurs în 2014, meditând împreună despre prima fericire: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5,3). Pentru 2015 tema a fost „Fericiţi cei curaţi cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8). În anul care se află în faţa noastră vrem să ne lăsăm inspiraţi de cuvintele: „Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milă” (Mt 5,7).

1. Jubileul Milostivirii

Cu această temă, ZMT de la Cracovia 2016 se inserează în Anul Sfânt al Milostivirii, devenind un adevărat Jubileu al Tinerilor la nivel mondial. Nu este prima dată când o adunare internaţională a tinerilor coincide cu un An jubiliar. De fapt, în timpul Anului Sfânt al Răscumpărării (1983/1984), sfântul Ioan Paul al II-lea a convocat pentru prima dată pe tinerii din toată lumea pentru Duminica Floriilor. Apoi, a fost în timpul Marelui Jubileu din 2000 când peste două milioane de tineri din circa 165 de ţări s-au reunit la Roma pentru a XV-a Zi Mondială a Tineretului. Aşa cum s-a întâmplat în aceste două cazuri precedente, sunt sigur că Jubileul Tinerilor la Cracovia va fi unul dintre momentele forte ale acestui An Sfânt!

Probabil unii dintre voi se întreabă: ce anume este acest An jubiliar celebrat în Biserică? Textul biblic din Levitic 25 ne ajută să înţelegem ce anume însemna un „jubileu” pentru poporul lui Israel: la fiecare cincizeci de ani evreii auzeau răsunând trâmbiţa (jobel) care îi convoca (jobil) să celebreze un an sfânt, ca timp de reconciliere (jobal) pentru toţi. În această perioadă trebuia să se recupereze o relaţie bună cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu creaţia, bazată pe gratuitate. De aceea, printre alte lucruri, se promova iertarea datoriilor, un ajutor deosebit pentru cel care era căzut în mizerie, îmbunătăţirea relaţiilor dintre persoane şi eliberarea sclavilor.

Isus Cristos a venit să vestească şi să realizeze timpul peren al harului Domnului, aducând săracilor vestea cea bună, prizonierilor eliberarea, orbilor vederea şi celor asupriţi libertatea (cf.Lc 4,18-19). În El, în special în misterul său pascal, sensul cel mai profund al jubileului îşi are împlinirea deplină. Când Biserica, în numele lui Cristos, convoacă un jubileu, suntem invitaţi cu toţii să trăim un extraordinar timp de har. Biserica însăşi este chemată să ofere din belşug semne ale prezenţei şi apropierii lui Dumnezeu, să trezească în inimi capacitatea de a privi la esenţial. Îndeosebi, acest An Sfânt al Milostivirii „este timpul pentru Biserică de a regăsi sensul misiunii pe care Domnul i-a încredinţat-o în ziua de Paşti: să fie instrument al milostivirii Tatălui” (Omilie la Primele Vespere ale duminicii Divinei Îndurări, 11 aprilie 2015).

2. Milostivi ca Tatăl

Motoul acestui Jubileu extraordinar este: „Milostivi ca Tatăl” (cf. Misericordiae vultus, 13), şi cu el se intonează tema următoarei ZMT. De aceea să încercăm să înţelegem mai bine ce anume înseamnă milostivirea divină.

Vechiul Testament, pentru a vorbi despre milostivire, foloseşte diferiţi termeni, dintre care cei mai semnificativi sunt hesed şi rahamim. Primul, aplicat lui Dumnezeu, exprimă fidelitatea sa neobosită faţă de Alianţa cu poporul său, pe care El îl iubeşte şi-l iartă în veci. Al doilea,rahamim, poate fi tradus cu „măruntaie”, amintind îndeosebi de sânul matern şi făcându-ne să înţelegem iubirea lui Dumnezeu faţă de poporul său ca aceea a unei mame faţă de copilul său. Aşa ne-o prezintă profetul Isaia: „Uită oare o femeie de cel pe care-l alăptează, fără ca să aibă milă de fiul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita” (Is 49,15). O iubire de acest tip implică a face spaţiu pentru celălalt înlăuntrul nostru, a simţi, a pătimi şi a ne bucura cu aproapele.

În conceptul biblic de milostivire este inclusă şi concreteţea unei iubiri care este fidelă, gratuită şi ştie să ierte. În acest text din Osea avem un exemplu foarte frumos al iubirii lui Dumnezeu, asemănată cu aceea a unui tată faţă de fiul său: „Când era tânăr Israel, îl iubeam şi din Egipt l-am chemat pe fiul meu. Dar cu cât [mai mult] îl chemam, cu atât [mai mult] mergeau după ei: […] Eu l-am învăţat pe Efraim să meargă; ei îl luau pe braţele lor si nu au cunoscut că eu i-am vindecat. Cu legături omeneşti îi trăgeam, cu corzi de iubire. Am fost pentru ei precum cei care îi ridică jugul pe umeri, deşi eu mă înclinam asupra lor ca să-i hrănesc” (Os 11,1-4). În pofida atitudinii greşite a fiului, care ar merita o pedeapsă, iubirea tatălui este fidelă şi iartă mereu un fiu căit. Aşa cum vedem, în milostivire este inclusă mereu iertarea; ea „nu este o idee abstractă, ci o realitate concretă cu care El revelează iubirea sa ca aceea a unui tată şi a unei mame care se înduioşează până în adâncul măruntaielor faţă de propriul copil. […] Provine din interior ca un sentiment profund, natural, format din duioşie şi din compasiune, din indulgenţă şi din iertare” (Misericordiae vultus, 6).

Noul Testament ne vorbeşte despre milostivirea (eleos) divină ca sinteză a lucrării pe care Isus a venit s-o împlinească în lume în numele Tatălui (cf. Mt 9,13). Milostivirea Domnului nostru se manifestă mai ales atunci când El se apleacă asupra mizeriei umane şi demonstrează compasiunea sa faţă de cel care are nevoie de înţelegere, vindecare şi iertare. Totul în Isus vorbeşte despre milostivire. Mai mult, El însuşi este milostivirea.

În capitolul 15 al Evangheliei lui Luca putem găsi cele trei parabole ale milostivirii: cea a oii rătăcite, cea a monedei pierdute şi cea cunoscută ca parabola „fiului risipitor”. În aceste trei parabole ne uimeşte bucuria lui Dumnezeu, bucuria pe care El o simte când regăseşte un păcătos şi îl iartă. Da, bucuria lui Dumnezeu este să ierte! Aici este sinteza întregii Evanghelii. „Fiecare dintre noi, fiecare dintre noi, este acea oaie rătăcită, acea monedă pierdută; fiecare dintre noi este acel fiu care a irosit propria libertate urmând idoli falşi, miraje de fericire, şi a pierdut totul. Însă Dumnezeu nu ne uită, Tatăl nu ne părăseşte niciodată. Este un tată răbdător, ne aşteaptă mereu! Respectă libertatea noastră, dar rămâne mereu fidel. Şi atunci când ne întoarcem la El, ne primeşte ca fii, în casa sa, pentru că nu încetează niciodată, nici măcar pentru un moment, să ne aştepte, cu iubire. Şi inima sa este în sărbătoare pentru orice fiu care se întoarce. Este în sărbătoare pentru că este bucurie. Dumnezeu are această bucurie, când unul dintre noi păcătos merge la El şi cere iertarea sa” (Angelus, 15 septembrie 2013).

Milostivirea lui Dumnezeu este foarte concretă şi toţi suntem chemaţi să o experimentăm personal. Când aveam şaptesprezece ani, într-o zi în care trebuia să ies cu prietenii mei, am decis să trec mai întâi prin biserică. Acolo am găsit un preot care mi-a inspirat o încredere deosebită şi am simţit dorinţa de a deschide inima mea în Spovadă. Acea întâlnire mi-a schimbat viaţa! Am descoperit că atunci când deschidem inima cu umilinţă şi transparenţă, putem contempla în mod concret milostivirea lui Dumnezeu. Am avut certitudinea că în persoana acelui preot Dumnezeu deja mă aştepta, mai înainte ca eu să fac primul pas pentru a merge în biserică. Noi îl căutăm, dar El ne anticipă mereu, ne caută din totdeauna, şi ne găseşte cel dintâi. Probabil vreunul dintre voi are o povară în inima sa şi se gândeşte: Am făcut asta, am făcut aia… Nu vă temeţi! El vă aşteaptă! El este tată: ne aşteaptă mereu! Cât de frumos este a întâlni în sacramentul Reconcilierii îmbrăţişarea milostivă a Tatălui, a descoperi confesionalul ca loc al Milostivirii, a ne lăsa atinşi de această iubire milostivă a Domnului care ne iartă mereu!

Şi tu, dragă tinere, dragă tânără, ai simţit vreodată aşezându-se asupra ta această privire de iubire infinită, care dincolo de toate păcatele, limitele, eşecurile tale, continuă să aibă încredere în tine şi să privească existenţa ta cu speranţă? Eşti conştient de valoarea pe care o ai în faţa unui Dumnezeu care din iubire ţi-a dat totul? Cum ne învaţă sfântul Paul, „Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi [prin faptul] că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (Rom5,8). Dar înţelegem cu adevărat forţa acestor cuvinte?

Ştiu cât de dragă vă este tuturor crucea de la ZMT – dar al sfântului Ioan Paul al II-lea – care încă din 1984 însoţeşte toate Întâlnirile voastre mondiale. Câte schimbări, câte convertiri adevărat au apărut în viaţa atâtor tineri din întâlnirea cu această cruce goală! Probabil v-aţi pus întrebarea: de unde vine această forţă extraordinară a crucii? Iată aşadar răspunsul: crucea este semnul cel mai elocvent al milostivirii lui Dumnezeu! Ea ne atestă că măsura iubirii lui Dumnezeu faţă de omenire este de a iubi fără măsură! În cruce putem atinge milostivirea lui Dumnezeu şi ne putem lăsa atinşi de însăşi milostivirea sa! Aici aş vrea să amintesc episodul celor doi răufăcători răstigniţi alături de Isus: unul dintre ei este îngâmfat, nu se recunoaşte păcătos, îl batjocoreşte pe Domnul. În schimb celălalt recunoaşte că a greşit, se adresează Domnului şi îi spune: „Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta!”. Isus îl priveşte cu milostivire infinită şi îi răspunde: „Astăzi vei fi cu mine în paradis” (cf. Lc 23,32.29-43). Cu care dintre cei doi ne identificăm? Cu acela care este îngâmfat şi nu recunoaşte propriile greşeli? Sau cu celălalt, care recunoaşte că are nevoie de milostivirea divină şi o imploră cu toată inima? În Domnul, care şi-a dat viaţa pentru noi pe cruce, vom găsi mereu iubirea necondiţionată care recunoaşte viaţa noastră ca un bine şi ne dă mereu posibilitatea de a reîncepe.

3. Bucuria extraordinară de a fi instrumente ale milostivirii lui Dumnezeu

Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că „Este mai mare fericire a da decât a primi” (Fap 20,35). Tocmai pentru acest motiv, a cincea fericire îi declară fericiţi pe cei milostivi. Ştim că Domnul ne-a iubit cel dintâi. Dar vom fi cu adevărat fericiţi, numai dacă vom intra în logica divină a darului, a iubirii gratuite, dacă vom descoperi că Dumnezeu ne-a iubit infinit pentru a ne face capabili să iubim ca El, fără măsură. Cum spune sfântul Ioan: „Iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii pentru că iubirea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi-l cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte nu l-a cunoscut pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este iubire. […] În aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dumnezeu ne-a iubit astfel, şi noi trebuie să ne iubim unii pe alţii” (1In 4,7-11).

După ce v-am explicat în mod foarte rezumativ cum exercită Domnul milostivirea sa faţă de noi, aş vrea să vă sugerez cum putem fi concret instrumente tot ale acestei milostiviri faţă de aproapele nostru.

Îmi vine în minte episodul fericitului Piergiorgio Frassati. El spunea: „Isus mă vizitează în fiecare dimineaţă în Împărtăşanie, eu îi restitui vizita în modul mizerabil în care pot, vizitându-i pe săraci”. Piergiorgio era un tânăr care a înţeles ce anume însemna a avea o inimă milostivă, sensibilă faţă de cei mai nevoiaşi. Lor le dădea mult mai mult decât lucruri materiale; se dădea pe sine însuşi, oferea timp, cuvinte, capacitate de ascultare. Îi slujea pe săraci cu mare discreţie, nearătându-se niciodată. Trăia realmente Evanghelia care spune: „Tu, însă, când dai de pomană, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta pentru ca pomana ta să fie în ascuns şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti” (Mt 6,3-4). Gândiţi-vă că el cu o zi înainte de moartea sa, grav bolnav, dădea dispoziţii despre modul în care trebuiau ajutaţi prietenii săi lipsiţi. La înmormântarea sa, rudele şi prietenii au rămas uluiţi datorită prezenţei atâtor săraci necunoscuţi de ei, care au fost urmaţi şi ajutaţi de tânărul Piergiorgio.

Mie îmi place mereu să asociez fericirile evanghelice cu capitolul 25 din Matei, când Isus ne prezintă faptele de milostenie şi spune că pe baza lor vom fi judecaţi. De aceea vă invit să redescoperiţi faptele de milostenie trupească: a da de mâncare celor flămânzi, a da de băut celor însetaţi, a-i îmbrăca pe cei goi, a-i primi pe cei străini, a-i asista pe bolnavi, a-i vizita pe cei închişi, a-i îngropa pe cei morţi. Şi să nu uităm faptele de milostenie sufletească: a-i sfătui pe cei care se îndoiesc, a-i învăţa pe cei neştiutori, a-i avertiza pe păcătoşi, a-i mângâia pe cei mâhniţi, a ierta ofensele, a suporta cu răbdare persoanele deranjante, a-l ruga pe Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi. Cum vedeţi, milostivirea nu este „cumsecădenie”, nici simplu sentimentalism. Aici este verificarea autenticităţii faptului de a fi discipoli ai lui Isus, a credibilităţii noastre ca şi creştini în lumea de astăzi.

Vouă tinerilor, care sunteţi foarte concreţi, aş vrea să vă propun pentru primele şapte luni din 2016 să alegeţi o faptă de milostenie trupească şi una sufletească pe care s-o puneţi în practică în fiecare lună. Lăsaţi-vă inspiraţi de rugăciunea sfintei Faustina, umilă apostolă a Divinei Îndurări în timpurile noastre:

„Ajută-mă, o, Doamne, să fac în aşa fel încât […]

ochii mei să fie milostivi, în aşa fel încât eu să nu nutresc niciodată suspiciuni şi să nu judec pe baza aparenţelor exterioare, ci să ştiu să percep ceea ce este frumos în sufletul aproapelui meu şi să-i fiu de ajutor […]

auzul meu să fie milostiv, să mă aplec asupra necesităţilor aproapelui meu, urechile mele să nu fie indiferente la durerile şi la gemetele aproapelui meu […]

limba mea să fie milostivă şi să nu vorbească niciodată nefavorabil despre aproapele, ci să aibă pentru fiecare o vorbă de întărire şi de iertare […]

mâinile mele să fie milostive şi pline de acţiuni bune […]

picioarele mele să fie milostive, în aşa fel încât eu să alerg în ajutorul aproapelui, învingând indolenţa mea şi oboseala mea […]

inima mea să fie milostivă, în aşa fel încât să particip la toate suferinţele aproapelui” (Jurnal, 163).

Mesajul Divinei Îndurări constituie aşadar un program de viaţă foarte concret şi exigent pentru că implică fapte. Şi una dintre faptele de milostenie cele mai evidente, dar probabil printre cele mai greu de pus în practică, este aceea de a ierta pe cel care ne-a ofensat, care ne-a făcut rău, cei pe care-i considerăm ca duşmani. „Cât de dificil pare de atâtea ori să iertăm! Şi totuşi, iertarea este instrumentul pus în mâinile noastre fragile pentru a ajunge la seninătatea inimii. A lăsa să cadă supărarea, mânia, violenţa şi răzbunarea sunt condiţii necesare pentru a trăi fericiţi” (Misericordiae vultus, 9).

Întâlnesc atâţia tineri care spun că s-au săturat de această lume aşa de divizată, în care se ciocnesc susţinători din facţiuni diferite, există atâtea războaie şi există chiar cei care folosesc propria religie ca justificare pentru violenţă. Trebuie să-l implorăm pe Domnul să ne dăruiască harul de a fi milostivi cu acela care ne face rău. Ca Isus care pe cruce se ruga pentru cei care l-au răstignit: „Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac” (Lc 23,34). Singura cale pentru a învinge răul este milostivirea. Dreptatea este necesară, şi cât de mult, dar singură nu e suficientă. Dreptatea şi milostivirea trebuie să meargă împreună. Cât aş vrea ca să ne unim toţi într-o rugăciune corală, din adâncul inimilor noastre, implorând ca Domnul să aibă milă de noi şi de lumea întreagă!

4. Cracovia ne aşteaptă!

Lipsesc puţine luni până la întâlnirea noastră în Polonia. Cracovia, oraşul sfântului Ioan Paul al II-lea şi al sfintei Faustina Kowalska, ne aşteaptă cu braţele şi inima deschise. Cred că Providenţa Divină ne-a condus să celebrăm Jubileul Tinerilor chiar acolo, unde au trăit aceşti doi mari apostoli ai milostivirii din timpurile noastre. Ioan Paul al II-lea a intuit că acesta era timpul milostivirii. La începutul pontificatului său a scris enciclica Dives in misericordia. În Anul Sfânt 2000 a canonizat-o pe sora Faustina, instituind şi Sărbătoarea Divinei Îndurări, în a doua duminică a Paştelui. Şi în 2002 a inaugurat personal la Cracovia sanctuarul lui Isus Milostiv, încredinţând lumea Îndurării Divine şi dorind ca acest mesaj să ajungă la toţi locuitorii pământului şi să umple inimile de speranţă: „Trebuie aprinsă această scânteie a harului lui Dumnezeu. Trebuie transmis lumii acest foc al milostivirii. În milostivirea lui Dumnezeu lumea va găsi pacea şi omul fericirea!” (Omilia pentru dedicarea sanctuarului Îndurării Divine la Cracovia, 17 august 2002).

Preaiubiţi tineri, Isus milostiv, reprezentat în efigia venerată de poporul lui Dumnezeu în sanctuarul din Cracovia dedicat lui, vă aşteaptă. El are încredere în voi şi contează pe voi! Are atâtea lucruri importante de spus fiecăruia şi fiecăreia dintre voi… Nu vă fie frică să vă îndreptaţi spre ochii săi plini de iubire infinită faţă de voi şi lăsaţi ca să ajungă la voi privirea sa milostivă, gata să ierte orice păcat al vostru, o privire capabilă să schimbe viaţa voastră şi să vindece rănile sufletelor voastre, o privire care satură setea profundă care locuieşte în inimile voastre tinere: sete de iubire, de pace, de bucurie şi de fericire adevărată. Veniţi la El şi nu vă fie frică! Veniţi pentru a-i spune din adâncul inimilor voastre: „Isuse, mă încred în tine!”. Lăsaţi-vă atinşi de milostivirea sa fără limite pentru a deveni la rândul vostru apostoli ai milostivirii prin fapte, cuvinte şi rugăciune, în lumea noastră rănită de egoism, de ură şi de atâta disperare.

Duceţi flacăra iubirii milostive a lui Cristos – despre care a vorbit sfântul Ioan Paul al II-lea – în locurile vieţii voastre zilnice şi până la marginile pământului. În această misiune, eu vă însoţesc cu urările mele şi rugăciunile mele, vă încredinţez pe toţi Fecioarei Maria, Mama Milostivirii, în această ultimă bucată a drumului de pregătire spirituală pentru apropiata ZMT de la Cracovia şi vă binecuvântez pe toţi din inimă.

Din Vatican, 15 august 2015 
Solemnitatea Ridicării la cer a Sfintei Fecioare Maria

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluare: www.ercis.ro